Fiind invitat la conferinţele Bookland şi întrebat fiind care este cartea mea preferată am spus direct şi fără nici o ezitare: UN VEAC DE SINGURĂTATE.
sursa: revistavanityfair.es
Am citit-o demult, când aveam 15 ani, am sorbit-o, am îngurgitat-o şi am visat-o. Este cartea care m-a marcat cel mai mult, caretea care oricând o revăd şi o ating cu ochii mei. Am împrumutat-o, am sfatuit pe alţii să o citească.
Oricând mă întorc cu plăcere la Macondo, mă încarc cu energie, ma relaxez îmi regăsesc sinele.
De la această carte am citit tot ce s-a publicat în România scris de Garcia Marquez şi „Toamna Patriarhului” şi despre holeră şi despre Erendira şi despre Chile şi clandestinitate şi despre morţi anunţate şi tot ce a apărut.
Am visat mult şi am crescut cu Garcia Marquez şi astăzi îi spun adio omului Garcia Marquez dar mitul, istoria, literatura trăiesc în continuare, sunt nemuritoare. Garcia Marquez este nemuritor.
„noi ştiam cine sîntem pe cînd el a rămas pe veci în neştiinţă cu şuierai dulce al herniei lui de mort bătrîn secerat de lovitura morţii, zburînd împresurat de foşnetul tulbure al ultimelor frunze îngheţate ale toamnei lui spre tărîmul întunecat al adevărului uitării, agăţat cu spaimă de zdrenţele putrede ale mantiei morţii şi străin de strigătele mulţimii dezlănţuite ce se revărsa pe străzi cîntînd imnuri de bucurie la aflarea morţii lui, străin pentru totdeauna de cîntecele eliberării şi de petar-dele sărbătoreşti şi de clopotele de slavă care răspîndiseră în lume vestea cea minunată că în sfîrşit se isprăvise timpul infinit al eternităţii” (toamna patriarhului)
Foarte frumos ai facut descrierea ! 😀
pt Alex
multumesc mult