ISTORIA ORAȘULUI NOSTRU, SIBIU.

PALATUL și MUZEUL lui BRUKENTHAL

În dorinţa sa de a da o faţă nouă Sibiului, Samuel von Brukenthal impune un nou stil de viaţă, creând astfel o societate sibiană modernă care răspunde astfel secolului al XVIII-lea dar ea va continua astfel sub auspiciile lui Brukenthal, astăzi elemente din această concepţie încă se mai simt prezente.

palatul Brukenthal a fost una din temele centrale ale celor care evocau sau încă evocă imaginile Sibiului

Căsătoria lui Samuel von Brukenthal (despre acest mare sibian am scris aici) cu Sofia Klockner, îi va aduce ca moştenire casele familiei acesteia printre care şi cea din Piaţa Mare. Palatul său principal se va construi pe două parcele. Pe prima se afla casa senatorului Daniel Klockner, tatăl soţiei sale, această casă având spaţii comerciale, 11 camere la parter şi alte zece la etaj, o pivniţă, grajduri şi anexe. O a doua clădire aparţinea în momentul cumpărării de către Brukenthal lui Zacharias von Offner care cumpără casa de la văduva Vette în 1775. Această casă era formată din şapte camere la parter, şase la etaj şi o supraînălţare.

în cercul negru sunt fostele clădiri pe locul cărora s-a construit palatul. desenul este de la începutul secolului al XVIII-lea.

Brukenthal cumpără şi alte două terenuri ce aparțineau famililor Filtsch şi Albrecht care continuau terenurile mai sus amintite. Ultima parcelă va fi cumpărată în 1784 pentru construirea grajdului. Faptul că palatul s-a construit pe mai multe parcele va duce la limitarea volumetriei sale diferite de alte palate, traseul fiind frânt pe laturile de nord şi sud.

astfel arăta Piața Mare în perioada comunistă. nu cea mai bună perioadă a spațiului. în fundul imaginii este palatul Brukenthal.

Una dintre problemele pe care acest palat le-a ridicat a fost cunoaşterii numelui arhitectului. Marea majoritate a istoricilor şi arhitecţilor nu riscă în a da un răspuns decisiv în această problemă. Unii consideră că arhitectul a fost arhitectul şef al Sibiului, Johann Eberhardt Blaumann (despre acest mare sibian am scris aici), cel care a construit şi Palatul Banffy din Cluj. O altă ipoteză este în persoana lui Franz Joseph Martinelli, arhitectul familiei Martinelli. Alexandru Avram aduce în prim plan încă un nume acela a arhitectului militar Theseo. Carl Gollner consideră că această neconcordanţă a aliniamentului clădirii, mai înaintată decât restul aliniamentului pieţei, i se datorează arhitectului, care dorea a remarca  în spiritul vremii monumentalitatea acestui edificiu. De altfel, constructorii vor avea probleme serioase cu respectarea aliniamentului. Magistratul va fi de acord cu dărâmarea caselor dar va fi foarte riguros respectarea aliniametului.

La acest monument au mai participat şi alţi diferiţi artişti. Astfel în remarcăm pe Simon Hoffmeyer (despre acest mare sibian am scris aici), autorul portalelor şi supraportalelor, a decoraţiei faţadei, a sobelor, candelabrelor, statuilor, urnelor şi veselei; Anton Herzum, cel care realizează ancadramentele ferestrelor, a capitelurilor; Ludwig Christian Hezel, originar din Franconia, el realizând tâmplăria; Johann Bauernfiend, calfă vieneză a lui Hezel, el realizând tâmplăria artistică, stucatura de plafon şi mobilierul; Nicolaus Jaffer din Eisenstadt şi Johann Tauffer din Viena, ei realizând tapiţeria şi tapetul; Franz Neuhauser jr. (despre acest mare sibian am scris aici), pictor care realizează diferite picturi din palat, Johann Krempels, pictor decorator, Franz Burg, dulgherul care va construi şarpanta şi meşterii atelierului Bleicher din Viena care va realiza sobele de faianţă.

detalii din portalul de acces în palat. fotografie din 2008.

Lucrările încep practic imediar ce Samuel von Brukenthal devine guvernator. În 1779 lucrările sunt aprope gata, fiind nevoie de unele finisări, astfel că finalizarea se va face la 1783. Cele trei corpuri principale fiind finalizate şi inaugurate în ajunul Crăciunului din 1785. Cea care îl înştinţa pe Samuel von Brukenthal când acesta era la Viena despre evoluţia lucrărilor era nepoata sa, Therese Holzer. În secolul al XIX-lea încă se aduceau modificări la construcţie grajdul din a doua curte şi aripa din stânga erau transformate în şcoală adăugându-se încă un etaj. În 1818 vor avea loc reparaţii datorate căderii unei bucăţi de stucatură care va degrada 115 tablouri. Ultimele amenajări s-au realizat la finalul anilor `90 ai secolului trecut, când fostele grajduri au fost reconstruite pentru extinderea bibliotecii.

planurile izometrice ale palatului, înainte de construirea sediului nou al bibliotecii.

În acest palat seară de seară aveau loc recepţii, concerte sau vizite ale demnitarilor, aici întrunindu-se de multe ori Dieta . Cea care administra palatul era soţia baronului, Sofia.

După moartea lui Samuel von Brukenthal, palatul va reveni conform testamentului său, moştenitorilor, fidei commiss. Primul a fost Johann Michael Joseph fiul lui Karl Brukenthal, lui urmându-i Samuel Brukenthal, Michael Brukenthal, Michael Soterius von Sachsheim, ultimul moştenitor fiind Hermann von Brukenthal. După moarte comunitatea săsească urma a prelua clădirea cu toate colecţiile sale şi cu o sumă de 38.000 de florini care urma a fi folosiţi anual pentru extinderea colecţiilor, întreţinerea palatului, plata personalului muzeal deoarece clădirea a devenit muzeu, primul din România și printre primele din lume. Muzeul urma a fi condus de un curator numit de biserică şi de familia Brukenthal. Încă din timpul baronului, la etaj exista o expoziţie vizitabilă.

curtea interioară principală, imagine de arhivă realizată de Emil Fischer și imagine din 2007.

Deschiderea muzeului va avea loc în data de 25 februarie 1817 şi va fi denumit de preotul paroh Johann Filtsch „Muzeul Națiunii Saxone”. Denumirea se va transforma în 1840 când va deveni „Brukenthalische Museum für Kunst, Wiessenschaft und Vaterlandeskunde”. La 1817, biblioteca avea 15 972 de volume dintre care 76 erau incunabule şi circa 40 de tablouri şi gravuri. La etajul al II-lea se amenajase o sală pentru perfecţionarea artiştilor, unde se realizau studii după tablourile din colecţie, coordonatorul acesteia fiind Franz Neuhauser.

curtea a doua interioară a palatului, unde erau grajdurile, în trecut

Muzeul va achiziţiona în continuare tablouri şi alte opere dar fondurile erau precare, astfel încât în permanenţă se va ajunge la reducerea personalului, la un moment dat existând doar un custode, un custode adjunct şi un om de serviciu. Se vor îngloba noi biblioteci sau colecţii, cel care va avea un rol covârşitor fiind Ludwig Reissenberger (despre acest mare sibian am scris aici), care va cere către moştenitorul Brukenthal, să refacă politica economică a muzeului. Încercările de atragerea a investiţilor făcute de curatori, precum Johann Ludwig Neugeboren (despre acest mare sibian am scris aici) sau strângerea de fonduri din 1907, nu vor avea succesul scontat.

curtea a doua interioară a palatului

Sfârşitul secolului al XIX-lea va aduce cu sine şi primii adevăraţi apecialişti în domeniul artei care vor deveni custozi sau specialişti. Amintim aici pe Karl Schellein directorul Şcolii de Restaurare din Viena, el editând catalogul pinacotecii, Michael Csaki, care studiază sistematic pinacoteca, Theodor von Trimmel, cel care atribuie unele tablouri unor autori care nu erau cunoscuţi, porfesorul Gerish care continuă activitatea lui Schelling.

fotografie din 2009

Hermann Fabini remarcă volumetria, înălţimile jgeabului, acoperişul mansardat în trepte. Palatul Brukenthal este unul baroc târziu austriac cu elemente de rococco german. El este astfel creat ca ungiul pieţei să fie îndreptat spre el, axele convergând aici, creându-se astfel senzaţia de dominare. La fel ca la oricare alt palat baroc acesta are cele mai importante camere pe axul central al edificiului cum ar fi salonul de gală la primul etaj.

noua clădirea a bibliotecii, fotografie din 2008

Tipic barocului vienez şi la acest palat se pune accent pe primul etaj, unde se află saloanele importante. Scările sunt cele care ajută la organizarea camerelor. Ea mai menţine unele elemente care provin de la casele anterioare pe aceste parcele, precum ancadramentul renascentist din aripa bibliotecii, unde este inscripţionată monograma familiei (ML), data 1632 şi blazonul familiei.

detaliu arhitectural de tip baroc

Clădirea în total are 60 de camere, fără anexe, pod şi pivniţe. Planul este unul închis, cu grajdul şi gospodăriile în a doua curte. Ideea principală pe care palatul o urmăreşte este aceea de simetrie. Clădirea este formată din trei corpuri, unul dreptunghiular neregulat închisă în lateral cu curţile interioare, care duce la al doilea corp în limita din spate a terenului şi un al treilea corp transversal. Aripile laterale sunt supraetajate ulterior. Materialele care s-au folosit sunt lemnul adus din pădurea Vurpărului şi piatra adusă de lângă Nou. Mai târziu ei vor aduce pitră şi din zona Făgăraşului.

Un element interesant din structura fațadei este portalul. Acesta are un ancadrament din piatră decorat cu elemente de plastică (două coloane cilindrice cu capiteluri ionice, alte patrau coloane aparente cu capitel asemănător, urne, rozete, festoane). Blazonul este unul care poate fi elocvent pentru evoluţia familiei Brukenthal. Blazonul reuneşte blazonul familiei Brukenthal cu cel al soţiei, încercând astfel Samuel von Brukenthal să-şi legitimeze şi originea nobilă a sa şi a familiei sale. Poarta este realizată în două canaturi, fiind realizată din lemn de stejar, decorată fiind cu emblema artelor, picturii şi a muzicii – o bufniţă, scutul Minervei cu chipul Gorgonei, paleta pictorului, dar şi abundenţa reprezentată prin simbolul său omonim, cornul. Al doilea portal este organizat asemănător cu cel de la intrarea dinspre piaţă, dar aici atlanţii sunt cei care preiau rolul coloanelor, desupra lor aflându-se de asemenea urne.

blazonul familiei Brukenthal

Cel care propune ca atlanţi sunt realizaţi de Simon Hoffmeyer, este G. A. Schuller. Ei vor fi montaţi de pietrarul Anton Herzum, Georg Theil încheind un contract în acest sens cu acesta, pentru 200 de florini, în 1785, înştiinţându-l pe Samuel von Brukenthal în 1786, că s-au finalizat şase acapiteluri şi trei coloane. Portalul de la stradă a costa circa 450 de florini, pe când cel dintre cele două curţi interioare, a costat mai mult. Astfel pietrărie este finalizată de către Anton Herzum, în martie 1788, acesta primind 1050 florini.

atlanții palatului Brukenthal, fotografie din 2009

Interiorul este organizat asemeni palatelor vieneze. Scara de onoare, dă în anticamera sălii de recepţie de unde porneşte desfăşurarea etajului de gală. Camerele sunt comandate, etajul I fiind cel de gală. Aici sunt două apartamente,.salonul de muzică în centrul său. Apartamentul din stânga salonului este cel al doamnei, cu un salon, un cabinet, două camere (pentru cameristă şi garderobă), cvel din dreapta salonului fiind cel al bărbatului cu un salon, un cabinet, o sală de mese care duce la dormitorul său, şi o cameră pentru servirea mesei. Al doilea etaj este dedicat încă de la început, galeriei de pictură şi bibliotecii, pe aripa transversală.

Ceea ce reamrcă interiorul acestui palat sunt decoraţiile nenumărate. Un element distinct sunt sobele, care se organizează după un plan anume stabilit diferit de restul casei. Julius Bielz (despre acest mare sibian am scris aici) susţine, după cercetarea adnotărilor făcute pe proiect, că cel care le-a montat a fost Simon Hoffmeyer. Sobele provin din două loturi diferite diferenţierea făcându-se în stilul bordat de artist. Astfel primul lot, din care astăzi nu mai există decât două exemplare, este realizat în stil rococco de atelierele Blaucher din Viena, al doilea lot fiind realizat în stilul Louis XVI (Zopf). Acestea din urmă au ca decoraţie, festoane, rozete, flori atârnate, buchete de flori, vase, cornişe cu frize ochi de bou. La Viena se vor realiza toate sobele, inclusiv pentru celelalte şantiere ale familiei de la Avrig, Sâmbăta de Jos sau Casa de vară de la periferia cetăţii. Primele sobe, verzi vin de la Viena în 1769, dar primele pentru Palatul Brukenthal, ajung în 1777 împreună cu L. Hezel, care vine pentru a le monta.

Tapetul este unul special de asemenea, el fiind realizat din mătase chinezească, cu motive florale pe un fundal de diferite culori, cinci fiind camerele tapetate. Cei care vor aplica tapetul au fost, Nicolaus Jaffer din Eisenstadt şi Johann Tauffer din Viena, cei care au mijlocit aceste legături fiind funcţionarii de la curtea imperială. Dormitorul lui Samuel von Brukenthal era realizat din mătase albastră.

Picturile sunt realizate în stilul „camaieu” după cartea lui Bernard Picart, „Templul Muzelor” unde picturile sunt realizate de pictorul Abraham von Diepenbuck (secolul al XVII-lea ), astfel avem Lupta lui hercule cu Achelous, Hercule ucigând Hidra din Lerna, Lupta lui Hercule cu Cerberul. Restul nu pot fi identificate. Ele sunt în număr de 12, încadrate fiind cu chenare decorate cu frunze de palmier, de fructe, urne, rozete, pilaştrii. Tapițeria este realizată de Tauffer, finalizându-le în 1780, primind circa 10 florini pe fiecare lucrare.

Acestea sunt doar câteva dintre detaliile ce construiesc și expun lumii acest minunat palat, acestui monument al culturii mondiale, acestui palat al Sibiului. Într-o alta prezentare, ne vom opri asupra detaliilor arhitecturale ale casei lui Brukenthal.